Participările României la Fotbalul Olimpic – Istoric + nume de legendă

România la Olimpiadă – Istoric și momente în istorie! Sportul e văzut de mulți ca una din platformele cele mai legitime și curate pentru a promova o anumită cultură sau civilizație, lucru care s-a întâmplat în perioada antică în Grecia acolo de unde vine denumirea conceptului. La sfârșitul secolului XIX, odată cu epoca iluministă și derivatul revoluției industriale, omul a căutat să-și regăsească spiritul în ceva mai puțin frivol, mai ușor și greu de atins în același timp. Sportul competitiv, unde participarea este la fel de importantă ca premiul.

Prima participare a unui sportiv din România la Olimpiadă a venit la ediția din 1900 prin persoana lui George Plagino. Un burghez a cărui familie are o istorie fascinantă în cadrul familiilor boierești din Țările Române. Performanța lui a fost în spiritul celui care avea să devină patron spiritual al competiției – Pierre de Coubertin. Locul 13 la proba de tir – probabil moștenită de la tradiția de vânătoare a familiei, care deține destule spații de pădure în zona Vrancei.

Douăzeci și patru de ani mai târziu a venit prima ediție cu adevărat importantă a Jocurilor Olimpice. După primul război mondial, o ediție în care au participat 54 de sportivi români la patru discipline. Rugby, tenis, tir și, pentru prima dată, fotbal. De menționat cazul timișoreanului naturalizat american Johnny Weissmuller câștiga patru medalii la polo pentru lotul Statelor Unite. Citește pe site și componența lotului olimpic al României!

All That Jazz (1924) – România la Olimpiadă

Totuși, introducerea fotbalului ca disciplină sportivă pe care autoritățiile române erau dispuse s-o fructifice suna destul de utopic. Povestea de început nu sună așa de romantic și boem ca a naționalei interbelice prezente la mondialele din anii 30. Primul hop a venit de la Federația Societăților Sportive din România – un for agregator al sportului autohton – care nu a găsit fonduri.

Comitetul Olimpic Român, prin intervenții la rang înalt inclusiv de la principele Carol II (ce avea să devină rege și să ajute și mai mult fenomenul) și a fostului selecționer și arbitru devenit parlamentar – Costel Rădulescu, a cărui pledoarie a sunat astfel:

Pe 23 martie 1923, domnilor, Comitetul Olimpic Francez ne-a trimis invitația. Nouă și altor 51 de națiuni. Ce organism credeți că ar putea înțelege că în decurs de un an o țară întreagă nu a putut face rost de bani?

România la Jocurile Olimpice de la Paris

După ce a jucat șase meciuri amicale în țară, în care au pus la punct greo un lot competitiv, pe 20 mai 1924 aveau să joace primul meci amical important înainte de participarea oficială la Jocurile Olimpice de la Paris. Meci jucat tocmai în compania Austriei, la Viena. La fel ca în situația fondurilor, intervenția lui Rădulescu a fost salutară, deoarece a fixat cu selecționerul Hugo Meisl disputarea acestei partide.

La final, scorul a fost 4-1 pentru gazde, dar partida a venit cu câteva premiere și evenimente negative. În minutul 46 al partidei, Carol Frech i-a luat locul lui Dezso Jakobi, accidentat. A fost prima schimbare de jucători din istoria naționalei României.

Din păcate, tot atunci s-a consemnat și prima dramă din istoria naționalei. Din pricina accidentării suferite, jucătorul lui Haggibor Cluj, Dezso Jakobi (cunoscut și sub numele de Jacobi Dezideriu), a rămas internat într-un spital austriac. A fost însă prost îngrijit și, după ce s-a ales cu o infecție (septicemie), a decedat la Viena pe 5 octombrie 1924. Fotbalistul avea doar 24 de ani. Nu uita că vom analiza meciurile echipei nostre la JO 2020 în secțiunea de Ponturi Fotbal!

România la Olimpiadă – Jocurile Olimpice

Lotul echipei de fotbal pentru România la Olimpiadă avea să împărtășească drumul spre Paris alături cu jucătorii de rugby. Sportivi cu care au împărțit banii și chinurile unei călătorii la clasa a treia cu trenul – două zile și trei nopți care i-au epuizat pe jucători – atât fizic, cât și psihic.

Nu a fost destul, căci înainte să intre în Franța aveau să afle printr-o telegramă că iarăși echipa ar urma să nu participe, iar prin consecință delegația tricoloră a rămas pe dinafară, nefiind așteptată la gară sau într-un spațiu de cazare, fiind nevoiți să improvizeze și să găsească locație în cartierele mărginașe.

Lotul României la Olimpiadă

Echipa națională de fotbal avea să fie destul de diversă raportat la standardele de azi – jucători selecționați de la cluburi din șase orașe: Timișoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Brașov și București:

• Iosif Bartha (Stăruința Oradea),
• Nicolae Bonciocat (Universitatea Cluj),
• Alexandru Kozovits (CA Timișoara),
• Carol Frech (Chinezul Timișoara),
• Nicolae Honigsberg (CA Oradea),
• Aurel Guga (Universitatea Cluj),
• Elemer Hirsch (Universitatea Cluj),
• Iacob Holz (Unirea Timișoara),
• Pompei Lazăr (Universitatea Cluj),
• Attila Molnar (Mureșul Târgu Mureș),
• Radu Niculescu (Mureșul Târgu Mureș),
• Atanasie Protopopescu (Tricolor București),
• Adalbert Ritter (Chinezul Timișoara),
• Francisc Ronnay (CA Oradea),
• Augustin Semler (Chinezul Timișoara),
• Adalbert Strock II (Stăruința Oradea),
• Ștefan Strock I (CA Oradea),
• Mihai Tanzer (Chinezul Timișoara),
• Leopold Tritsch (Brașovia Brașov),
• Rudolf Wetzer (Unirea Timișoara) și
• Francisc Zimmermann (CA Timișoara).

Însă, cel mai fascinant personaj rămâne șeful delegației. Antrenorul Andrei Suciu mai degrabă un visător îndrăgostit decât ca un profesionist al fenomenului. Așa era caracterizat de către de unul dintre jucători – Alexandru Kozovits – într-o discuție avută cu Ioan Chirilă. Jucătorul a menționat preocuparea antrenorului pentru a-și plimba soția în luna de miere la Paris.

Conducătorul și antrenorul lotului, Adrian Suciu, era un domn simpatic, nici vorbă, dar nu prea avea chef de noi, deoarece se întâmplase ca deplasarea noastră la Paris să coincidă – ce întâmplare ! – cu voiajul său de nuntă! Ajunși la Paris, ne-am trezit singuri singurei în orașul lumină.

La nivel sportiv, o singură partidă au jucat fotbaliștii naționalei la Paris, după ce au intrat direct în turul doi. Primul meci oficial din istoria tricolorilor și primul disputat în fața unei reprezentative din Europa Occidentală, în speță, Olanda. O partidă ce avea să rămână memorabilă din multe puncte de vedere și nu cele mai favorabile. Cel puțin pentru naționala noastră.

Jocurile Olimpice din 1924 – România, prezentă

Pe 27 mai 1924, pe arena Colombes, în fața a doar 1.840 de spectatori, dintre care 769 plătitori și 1.071 invitați (deși stadionul avea o capacitate de 60.000 de locuri). Olandezii au învins la scor de tenis, 6-0. Suciu a folosit echipa: Strock I – Bartha, Molnar – Zimmermann, Honigsberg, Kozovits – Tanzer, Guga, Wetzer, Bonciocat, Strock II.

Au marcat Cornelis Pijl (atacant la Feyenoord), de patru ori într-o oră de joc, Albert Snouck Hurgronje (Haga) și, din penalti, Jan de Natris (de la Ajax, dar și atlet remarcabil în proba de 100 de metri, având un record personal de 11,1 secunde).

Ecoul Sportiv, cotidianul sportiv al vremurilor

Câteva informații înregistrate de Ecoul Sportiv – cotidianul de profil al vremii – și o opinie personală a aceluiași Kozovits, lider vocal al naționalei rezuma întreaga aventură a meciului de la Paris astfel:

Nu eram noi mai slabi decât olandezii, cu șase goluri. Toată expediția noastră la Paris a fost un fel de excursie. Dacă vreți să mă credeți, timp de patru zile ne-am ocupat de-un singur lucru; noi, bănățenii, am căutat un restaurant în care să se gătească cu untură, că așa eram obișnuiți, iar ceilalți au pornit în căutarea unui birt în care să se gătească cu untdelemn. Terenul de joc l-am văzut abia într-a cincea zi de la sosire. Cred că am pus pe noi 2-3 kilograme. Pe Adrian Suciu, conducătorul și antrenorul nostru, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Parisul era tare frumos și atunci, așa cum aud că este și astăzi. Cu o asemenea pregătire, nu e de mirare că am pierdut cu 6-0. Olandezii au alergat mult, noi am așteptat ca Rudy Wetzer și Tanzer să facă minuni, dar minunile nu s-au produs pentru că în fotbal dacă nu alergi, degeaba știi să driblezi sau chiar să tragi la poartă… Dar, ce să-i faci? Așa era pe vremea mea.

Deplasările echipei, o dezorganizare totală – România la Olimpiadă

Competiția avea să fie câștigată de reprezentativa Uruguay-ului, aceeași care avea să ridice primul titlu mondial în 1930. Olanda a ajuns în semifinale, fiind aproape de medalia de bronz, dar resemnată doar cu locul 4. Însă, întoarcerea acasă avea să fie la fel, dacă nu mai dificilă decât sosirea în Hexagon.

Un mare merit l-a avut din nou același Adi Suciu. El a adăugat pe lista cheltuielilor de rigoare o excursie la Veneția pentru luna sa de miere. Fondurile aveau să devină o problemă la stația din Croația, unde mai aveau în jur de 7.350 de dinari. Mult mai puțin decât aveau nevoie pentru a-și continua călătoria acasă cu trenul – 12.480, aproape dublu.

Salvarea a venit de la primul căpitan al echipei naționale, Aurel Guga, al cărui trecut recent avea să fie mai mult decât salutar. După ce a jucat în perioada recentă cu echipa sa – Universitatea Cluj – un turneu amical în Croația – acesta avea niște cunoștiințe de la care s-a împrumutat pentru a aduna restul banilor pentru întors acasă.

Un ziar din Oradea avea să scrie că aceștia au făcut foamea zile întregi, mânând doar o felie de pâine sau o chiftea pentru a putea să se hrănească. Din păcate, incidentul a fost mușamalizat și nu s-a judecat în justiție această speță. Mulți jucători au avut de suferit și acest lucru avea să devină o caracteristică definitorie a fotbalului românesc. Fă-te că lucrezi și dacă îți iese, nu spune că e o glumă. Vrei să vezi meciuri live online de la Olimpiadă? Aflu cum de pe BETuri.ro!

Revoluția lui Dej (1952)

Prima ediție pentru o delegație românească la Jocurile Olimpice după pe perioada războiului a venit la mai bine de un sfert de veac, prin insistența noului personaj central din cadrul aparatului de stat și al comuniștilor – Gheorghe Gheorghiu-Dej. El dorea să continue politica lansată de regii Ferdinand și Carol II privind promovarea sportului. Politică suspendată între timp de către mareșalul Ion Antonescu.

Pe lângă faptul că sportul reprezenta un fenomen de masă ce îi ofere o putere de manevră mult mai mare decât marja obișnuită de domenii de lucru, în timp se putea dovedi un instrument de propagandă eficient. Lucru început cu această ediție unde cu ocazia reînființării forului olimpic a trimis la ediția din 1952 numai puțin de 128 de persoane care au concurat în 14 discipline sportive.

Jocurile Olimpice de la Helsinki au adus și primul medaliat cu aur din istoria sportului olimpic românesc. Iosif Sârbu, un mureșean crescut la București, a câștigat medalia la mustață tocmai în fața unui oponent sovietic. Amândoi având 400 de puncte la proba de tir și fiind departajați la nr. de muște (33 față de 28).

Lotul României pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki – România la Olimpiadă

La nivel de fotbal, delegația din Finlanda avea să fie condusă de antrenorul Gheorghe Popescu și să fie formată în mare parte din jucători de la echipele nou-formate din Capitală și care aveau să definească viitorul fotbalului românesc în următoarea jumătate de secol, dar și de la echipele provinciale care au reușit să reziste epurării echipelor interbelice.

• Ștefan Balint (CCA București),
• Gheorghe Bodo (CA Oradea),
• Tiberiu Bone (CCA București),
• Valeriu Călinoiu (Dinamo București),
• Aurel Crâsnic (Jiul Petroșani),
• Zoltan Farmati (FC UTA Arad),
• Guido Fodor (CFR Timișoara),
• Eugen Iordache (Flacăra Ploiești),
• Iosif Kovacs (CFR Timișoara),
• Andrei Mercea (FC UTA Arad),
• Titus Ozon (Dinamo București),
• Tudor Paraschiva (Jiul Petroșani),
• Iosif Petschovschi (CCA București),
• Traian Popa (CS Târgu-Mureș),
• Iosif Ritter (Locomotiva Timișoara),
• Gavril Serfozo (Progresul Oradea),
• Ioan Suru (Dinamo București),
• Ion Voinescu (CCA București),
• Francisc Zavoda (CCA București) și
• Vasile Zavoda (CCA București)

La fel ca în 1924, fotbaliștii olimpici români au jucat o singură partidă. De data asta, în fața vecinilor din Ungaria, care se aflau la cea mai bună generație din istorie condusă de pe teren de legendarul Ferenc Puskas. De altfel, acesta a fost prezent pe teren tot meciul la partida de la Turku din iulie 1954, disputată în fața a peste 10.000 de spectatori și arbitrată de sovietul Nikolay Latyshev.

România versus naționala Ungariei condusă de Ferenc Puskas

Meciul s-a jucat în faza primului tur și a adus o victorie simplă maghiarilor. Ungurii au câștigat cu 2-1 prin golurile lui Zoltan Czibor (min. 21) și Sandor Kocsis (min. 73), românii marcând golul de onoare prin dinamovistul Suru în ultimele cinci minute. Interesant e că Kocsis a fost eliminat direct la două minute după golul marcat de naționala României.

Popescu a folosit următoarea echipă: Voinescu – V. Zavoda, Kovacs – Farmati, Călinoiu, Serfozo – Paraschiva, E. Iordache, Ozon, Petschovschi (C), Suru. Pentru fotbalul și sportul românesc avea să fie începutul unor serii de reforme capitale care au schimbat infrastructura și logistica fenomenului. În 1953 – fiind inaugurat stadionul Național – 23 August, pe terenul căruia se află azi Arena Națională.

Tot Dej a fost răspunzător de transferul lui Ozon la Rapid la sfârșitul anilor 50. Acesta dorea să ajungă de la Dinamo la Progresul, datorită trecutului său recent și a reputației câștigate acolo. Anterior, el având de suferit din cauza Securității care l-a trimis la tăiat de stuf în Deltă.

Fotbalul apune, soarele răsare (1964)

Din nou după o perioadă de mai bine de zece ani, naționala României avea să ajungă din nou la un turneu olimpic. De data asta, în urma unui sistem complicat și aglomerat de meciuri de calificare al căror calendar a presupus o suprapunere mare de meciuri într-o limită de timp, aproape 1-2 luni.

Astfel, naționala României reușea calificarea la turneul japonez după patru meciuri intense. Primul pas a venit în calificări, când au jucat cu Danemarca în primul tur în trei meciuri, al treilea fiind decisiv și al doilea tur chiar în fața vecinilor din Bulgaria. Însă, avea să fie o campanie memorabilă.

Iar un merit important pentru acest parcurs avea să-l aibă probabil cel mai bun antrenor din istoria fotbalului brașovean și unul dintre cei mai longevivi din acea perioadă – nimeni altul decât Silviu Ploeșteanu. Pentru mulți probabil și una din cele mai fascinante personalități din fotbalul românesc.

Fotbal la Olimpiadă – România la Jocurile Olimpice

Experiența sa la echipa națională a început în 1963, după o campanie eșuată coordonată de Constantin Teașcă și un interimat asigurat de Gheorghe Popescu, ultimul selecționer prezent la Olimpiadă, brașoveanul venind pe fondul cele mai importante performanțe ale unui club de fotbal la nivel extern – câștigarea Cupei Balcanice la nivel de club cu SR Brașov – primul trofeu internațional.

După ce în primul său meci a reușit un 3-2 împotriva RDG-ului, scor reușit la finalul a 90 de minute în care la un moment dat nemții aveau un avantaj de 2-0, tipul de meci intens și cu un scor în continuă schimbare/fluiditate avea să caracterizeze traiectoria sa și implicit rezultatele care avea să-l pună în centrul echipei naționale. Situația a continuat cu un egal în Polonia, 1-1.

Prima fază a calificării a venit la începutul verii. Tricolorii au avut ca prim adversar danezii împotriva cărora se așteptau să joace doar două meciuri. Însă, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Primul meci s-a jucat la Copenhaga în iunie 1963 și a adus o victorie cu 3-2, deschisă de golul lui Gheorghe Constantin în minutul 5 și decisă de dubla lui Cicero Manolache venită după o dublă egalare a gazdelor.

Dubla lui Emil Petru cu danezii ne-a trimis la meciul 3

Amuzant sau nu, danezii aveau să repete aceeași mutare ca la șah, câștigat cu același scor în deplasare, 3-2, ducând calificarea într-o incertitudine demnă de decis într-un alt treilea meci. Rămânând în România, meciul s-a jucat la București în octombrie pe stadionul 23 August, condus după 20 de minute de oaspeți cu 3-0 și redus din diferență de Emil Petru cu o dublă în min. 86.

O lună mai târziu, la sfârșitul lui noiembrie, al treilea meci a decis ca după un scenariu de film, echipa calificată în faza următoare după o serie de prelungiri ce a dus meciul la 120 de minute disputate. Iar terenul de disputare avea să fie unul de renume – Torino – dat fiind contextul neutru al meciului.

România – Danemarca, 2-1 în meciul al treilea (returul returului)

Cu jucători ca Popa, Greavu, Pârcălab, Emil Petru sau Gheoghe Constantin, ultimul cu banderolă, echipa a reușit să învingă cu un scor strâns de 2-1 după golurile din minute regulamentare ale lui Creiniceanu – min. 36 și Thorst cu 3 minute înainte de finalul regulamentar, ca Sasu – un jucător de liga a doua la Baia-Mare să înscrie cu 3 goluri înainte de finalul prelungirilor din pasa lui Pârcălab.

Momentul decisiv avea să vină anul următor. Mai exact în luna mai a anului 1964, când au reușit să se răzbune în fața Bulgariei – adversarul care le-a furat locul / participarea la Jocurile Olimpice de la Roma. În plus, vecinii de la sud de Dunăre aveau un istoric și palmares mult mai bogat la această disciplină – medalia de bronz – după ce au fost învinși de campioana olimpică a ediției 1956 – URSS. Nu uita că de sport și istoria sportului vorbim în podcastul nostru săptămânal, BETuri Show.

Calificarea la Jocurile Olimpice din Japonia

Începutul lunii mai a adus a treia zi a luna cei doi rivali tradiționali de la Dunăre în luptă pentru o poziție la turneul final al Jocurilor Olimpice din Japonia. A fost un meci disputat în primă manșă pe stadionul 23 August în fața unei audiențe de peste 50.000 de spectatori, cu o brigadă de arbitri condusă la centru de francezul Kitabidjan.

Căpitanul Gheorghe Constantin a marcat o dublă. Amândouă golurile în repriza secundă în minutele 50 și 84, cu Nikola Kotkov marcator pe final de meci. La finalul lunii s-a jucat returul la Sofia, în fața unui public de un număr similar prezent de data asta pe stadionul lor tradițional Vasil Levski – naționala României și-a confirmat poziția.

Constantin Koszka a marcat în minutul 71 și a dus victoria finală a reprezetantivei de la nord de Dunăre la 3-. România s-a calificat astfel pentru a treia și ultima oară la un turneu de Jocuri Olimpice – disciplina fotbal. Pe lângă jucătorii din meciurile cu Danemarca, aveau să mai apară în lot nume ca Ienei, Suciu, Nelu Nunweiller, Coe sau Ion Ionescu. Nu uita că pe site ai și un Sport Quiz săptămânal foarte interesant!

Zorii unei generații aparte

Spre deosebire de formatul recent familiarizat cu perioada verii ca și calendar de disputare, acea ediție s-a disputat în perioada toamnei în luna octombrie 1964 – în mare majoritate – unde ritmul de joc a fost mai mult decât inuman – o partidă la două zile și șase meciuri oficiale în mai puțin de două săptămâni. Lotul lui Silviu Ploeșteanu (cu numerele de tricou atașat) arăta astfel:

• Stere Adamache (20) – Steagul Roșu Brașov,
• Marin Andrei (12) – Rapid București,
• Sorin Avram (7) – Steaua București,
• Dan Coe (6) – Rapid București,
• Gheorghe Constantin (8) – Steaua București
• Carol Creiniceanu (11) – Steaua București
• Ilie Datcu (1) – Dinamo București,
• Emil Dumitriu (18) – Rapid București,
• Nicolae Georgescu (16) – Rapid București,
• Ilie Greavu (2) – Rapid București,
• Bujor Hălmăgeanu (4) – Steaua București,
• Ion Ionescu (9) – Rapid București,
• Dumitru Ivan (14) – Dinamo București,
• Emerich Jenei (5) – Steaua București,
• Constantin Koszka (10) – Steaua București,
• Ion Nunweiller (3) – Dinamo București,
• Cornel Pavlovici (19) – Steaua București,
• Ion Pârcălab (17) – Dinamo București,
• Mircea Petescu (13) – Steaua București,
• Emil Petru (15) – Dinamo București.

Trebuie menționați de altfel și jucătorii folosiți în cele patru meciuri de calificare care nu au mai prins lotul japonez. Format în mare majoritate de jucători de la Steaua, Dinamo și Rapid, cu o excepție venită doar de la echipa selecționerului din Brașov. Corneliu Popa, Iosif Varga, Cicerone Manolache, Ion Haidu, Ion Țîrcovnicu, Petre Mândru, Alexandru Karikas, Mircea Sasu, Florea Voinea, Vasile Suciu.

România la Olimpiadă – Fotbal, Olimpiada 1964 – România la JO Tokyo

Norocoșii care au prins lotul final aveau să facă un tur al arhipelagului japonez, deoarece mai multe stadioane au găzduit cele șase meciuri în care Silviu Ploeșteanu și compania au reușit să fie angrenați. Festivitatea de deschidere a avut loc la mijlocul lunii octombrie în data de 10. Peste o zi avea să înceapă șirul andurant de meciuri prin care au trecut internaționalii români.

Primul meci pentru România la Olimpiadă a fost pe 11 octombrie la Omiya, avându-l arbitru pe un japonez numit Yokohama în fața a aproape 13.000 de sepctatori. Acestia au fost martori la o victorie cu 3-2 a României în fața naționalei similare a Mexicului, cele trei goluri ale autohtonilor venind în primele 50 de minute.

Ploeșteanu i-a folosit pe Datcu – Greavu, Nunweiller (C), Coe, Hălmăgeanu – E. Petru, Koszka – Pârcălab, G. Constantin, Ionescu, Creiniceanu. Dintre aceștia, Creiniceanu și Pârcălab au marcat în prima repriza – minutele 20 și 33, ca la începutul reprizei secunde Ion Ionescu să înscrie pentru 3-0. Golul de onoare al mexicanilor a venit în minutul 73.

Victoria le-a dat un avantaj și o încredere binevenită care s-a văzut oarecum în tradiția românească de a se relaxa după un rezultat pozitiv, deoarece peste două zile a urmat un meci cu Germania de Est la Setagaya, care s-a terminat la egalitate, 1-1. Nemții au avut un jucător în minus din minutul 33. După ce Pavlovici reușise golul de 1-1 care avea să mai aducă un punct important în grupă.

Prim 11 România la Olimpiada

Singura modificare făcut de selecționer în primul 11 avea să aducă și diferența necesară de nu a pierde partida, majoritatea jucătorilor din primul meci rămânând în echipă. Datcu – Greavu, Nunweiller (C), Coe, Hălmăgeanu – Ienei, Koszka – Pârcălab, G. Constantin, Pavlovici, Creiniceanu.

Meciul decisiv care le-a asigurat calificarea în faza eliminatorie și care i-a menținut neînvinși a venit două zile mai târziu în fața Iranului. Împotriva cărora au jucat pe același teren ca la debut, Omiya, de data asta arbitrați de un argentinian, cu o audiență medie de 13.000 de spectatori – aceeași ca marjă ca în meciurile precedente. Urmărește programul zilnic de la Olimpiada de la Tokyo în secțiunea de Meciuri Azi!

România, locul 2 în grupa cu RDG, Mexic și Iran

Pavlovici avea să-și pună din nou amprenta în istoria naționalei. El a marcat golul decisiv în minutul 26 și calificând echipa în sferturile de finală ale Jocurilor Olimpice. De data asta, Ploeșteanu a folosit o echipă mai diversă: Andrei – Greavu, Nunweiller, Petrescu, Ivan – Pavlovici, Koszka – Avram, G. Constantin (C), Ionescu, Creiniceanu.

La finalul primei faze a turneului final, grupa A arăta astfel: locul 1 – RDG – 5 puncte, locul 2 – România – 5 puncte, locul 3 – Mexic – 1 punct, locul 4 – Iran – 1 punct, primele două locuri mergând braț la braț în faza sferturilor, acolo unde românii aveau să întâlnească trei zile mai târziu rivala din 1952 care i-a scos din aceeași competiție, evident cu alt lot și altă generație – Ungaria.

Fotbal Olimpiadă – România la Jocurile Olimpice

Yokohama avea să fie gazda celui mai important meci din istoria echipei naționale la acea vreme – sferturile de finală ale unui turneu important – în fața a peste 12.000 de spectatori – cu o brigadă de arbitri condusă de israelianul Askhenazi. Ungurii s-au impus prin dubla lui Tibor Csernai, marcator în ambele reprize la extrema temporală a acestora – min. 2 și min. 88 din penalti.

Ploeșteanu s-a bazat pe Datcu – Greavu, Nunweiller (C), Coe, Hălmăgeanu – E. Petru, Georgescu – Pârcăab, G. Constantin, Ionescu, Creiniceanu. Din fericire, aventura nu s-a încheiat aici pentru români. Ei au continuat să joace pentru a decide clasamentul final al turneului, bifând două meciuri în plus decât s-ar fi așteptat.

La două zile, la Kyoto, tricolorii au jucat cu africanii din Ghana. România s-a impus cu un scor de 4-2 în fața a peste 10.000 spectatori, cu un arbitru din Malaezia la centru. Pavlovici a înscris atunci 3 goluri (două în primele 20 de minute și unul înainte de ultimul sfert de oră). Pe lista marcatorilor români s-a alăturat și Creiniceanu.

Meciuri România – Jocurile Olimpice

Cu un alt purtător de banderolă pe lângă tradiționalii Nunweiller și Constantin, selecționerul a folosit următorii jucători: Andrei – Greavu, Petescu, Coe, Hălmăgeanu – Ienei, Georgescu (C)- Pârcălab, Pavlovici, Ionescu, Creiniceanu.

Ultimul meci din Japonia și al olteanului de la Brașov ca selecționer a fost în fața rivalului tradițional – Iugoslavia. Națională pe care au învins-o cu 3-0 în fața a 10.000 de spectatori adunați pe arena din Osaka, obținând la finalul meciului și turneului – locul 5 – cea mai bună performanță a naționalei de până atunci la un turneu final.

Pavlovici avea să înscrie al șasea gol la acea ediție, urmat de Pârcălab și la final de Gheorghe Constantin, toți în repriza secundă (minutele 50, 72 și 78), românii folosind următoarea echipă: Datcu – Greavu, Petescu, Coe, Hălmăgeanu – E. Petru, Koszka – Pârcălab, G. Constantin (C), Pavlovici, Creiniceanu.

Ploeșteanu, olteanul de sub Tâmpa – România la Olimpiadă

Până să se califice la Cupa Mondială din Mexic (1970), naţionala avea să rateze Mondialul englez din 1966 şi calificarea pentru Euro ’68. Silviu Ploeşteanu, revenit la Braşov, la echipa sa de suflet – unde a încercat afirmarea pe plan european, apoi şi-a găsit sfârşitul, de inimă rea, din cauza unor conducători zeloşi, care-i atribuiseră lui întreaga vină pentru retrogradarea din 1968.

Cornel Pavlovici, care a început turneul rezervă, l-a terminat ca golgeter al Naţionalei, reuşind 6 goluri, ocupând locul al doilea în clasamentul golgeterilor, după ungurul Ferenc Bene – 12 goluri. Pentru performanţa sa, Pavlovici a primit un… stilou de aur. Gheorghe Constantin a fost căpitanul obişnuit la începutul mandatului lui Silviu Ploeşteanu şi în meciurile preliminare ale Jocurilor Olimpice.

Cornel Pavlovici şi Ion Pârcălab au marcat atât la meciul de debut al lui Silviu Ploeşteanu (în meciul cu RDG din mai 1963), cât şi la ultimul său meci, cel cu Iugoslavia. Gheorghe Constantin a marcat primul gol (min. 5, la Copenhaga) şi ultimul gol (min. 78, la Osaka) din întreaga campanie pentru Jocurile Olimpice.

Meciul cu Iugoslavia de la Jocurile Olimpice a fost ultimul pe banca României pentru Silviu Ploeşteanu. Acesta s-a întors la conducerea echipei Steagul Roşu Braşov. El lăsase echipa brașoveană sub grija secundului Nicolae Proca cât timp el a fost plecat în Asia.

Concluzii

Sperăm că ți-a plăcut istoricul prezentat de noi. Te invităm să citești și alte știri sportive sau materiale precum cel de acum de pe BETuri.ro. De asemenea, nu uita să te alături grupurilor noastre de Facebook și Telegram BETuri. Ai ponturi pariuri și oferte speciale de asemenea pe site. Totul pentru ca tu să fii informat și inspirat!