Profil de legendă – Alfredo Di Stefano
Continuăm seria Profil de Legendă cu încă un nume imens, Alfredo Di Stefano. Vezi mai jos amănunte neștiute din cariera sa, dar și multe elemente de statistică.
Alfredo Di Stefano. Începuturi – pe urmele tatălui și în căutarea propriului drum
Născut la începutul lunii iulie din 1926 în metropola argentiniană Buenos Aires, un anume Alfredo Di Stefano a crescut în cartierul Barracas din sud-estul orașului, unde s-a și născut. El provenea dintr-o familie cu o bogată genealogie europeană. Tatăl său, pe care îl chema tot Alfredo Di Stefano, era un italo-argentinian de primă generație. Mama sa, Eulalia Laulhe Gilmont, era o localnică cu origini franceze și irlandeze.
Tatăl său a fost fotbalist la rândul său, jucând ca fundaș pentru cei de la River Plate până în 1912. El a avut marele merit de a-l introduce pe tânărul său fiu în lumea fotbalului. Oamenii au observat devreme talentul său, dar în 1940 familia avea să se mute la țară și Di Stefano s-a văzut nevoit să lucreze alături de familia sa.
El și fratele său, Tulio, au jucat totuși fotbal la echipa locală Club Social y Deportivo Union Progresista din cartierul Pineyro până în 1943, când familia s-a întors la Buenos Aires.
La River, printre granzi
Un an mai târziu, tatăl său avea să le trimită o scrisoare de recomandare celor de la River Plate. Clubul i-a răspuns cu o invitație prin telegramă la o potențială perioadă de probă cu echipa de juniori. Tânărul Alfredo Di Stefano a impresionat rapid și a fost integrat în echipa secundă a celor de la River Plate.
Un an mai târziu avea să intre în lotul primei echipe, chiar în mijlocul generației La Maquina, probabil cea mai bună din istoria lor de până atunci. Din lot făceau parte jucători precum Adolfo Pedernera, Angel Labruna, Juan Munoz și Felix Loustau. Una din vedetele echipei, Manuel Moreno, El Charro, plecase la echipa mexicană Real Club Espana. Astfel se ivise o conjunctură perfectă pentru Alfredo Di Stefano să-și revendice un loc mult mai puternic în echipă. Idolul argentinianului era Arsenio Erico, atacantul lui Independiente, originar din Paraguay.
Huracan – reperul începutului de carieră care i-a determinat destinul ulterior la River Plate
Alfredo Di Stefano a învățat multe de la liderul echipei, Pedernera. Iar antrenorul și primul său mentor, Carlos Peucelle, l-a învățat cum să joace și să manevreze balonul într-un ritm mai lent. Foarte scurt timp a durat până la debutul său la prima echipă, în 1945, la vârsta de 19 ani. Se întâmpla la mijlocul lunii iulie în fața lui Huracan. River a pierdut atunci cu 2-1, în etapa a 12-a campionatului argentinian. Pentru Di Stefano a fost singurul meci jucat în acel an. La finalul sezonului el avea să devină campion cu River Plate, la patru puncte de Boca Juniors.
Acel meci nu a trecut neobservat de oficialii echipei adverse. Președintele lui Huracan a fost impresionat de potențialul său și l-a chemat să vină sub formă de împrumut. Di Stefano era încă tânăr, nu avea multe oportunități de joc și concurența la River Plate era mare. De asemenea, legenda lui Huracan, Herminio Masantonio tocmai se retrăsese și echipa avea nevoie de un înlocuitor în atac. Așa că invitația a fost acceptată.
Aruncat în luptă de selecționerul Argentinei
Guillermo Stabile, fostul atacant al echipei naționale a Argentinei și golgheter de Cupă Mondială era antrenorul echipei și selecționerul Argentinei în același timp. Acesta i-a oferit prima șansă reală de a-și arăta calitățile în sezonul 1946. Di Stefano a marcat primele sale două goluri din carieră într-un meci cu Estudiantes câștigat cu scorul de 3-1. Pe parcurs, el avea să înscrie chiar împotriva fostei echipe, River Plate. A reușit atunci cel mai rapid gol din istoria campionatului argentinian, după doar 10 secunde! Până la final avea să adune 10 goluri în 25 de meciuri pentru Huracan.
Cei din Huracan au dorit să-l semneze permanent pe Di Stefano după un sezon terminat pe locul opt. Doar că nu și l-au putut permite financiar, River Plate cerând pentru el suma de 90.000 de pesos.
Alfredo Di Stefano la River Plate – răbdarea e pentru cei puternici și așteptarea aduce cele mai mari satisfacții
Întoarcerea la clubul din Buenos Aires i-a oferit șansa de a deveni una din locomotivele echipei. Mai ales odată cu plecarea lui Adolfo Pedernera la Club Atletico Atlanta. Antrenorul său l-a folosit în primă fază pe flancuri, o zonă în care Di Stefano nu era deloc acomodat. Totuși, Carlos Peucelle avea să se răzgândească și să-l folosească în meciul cu Atlanta (unde era Pedernera) ca atacant. Echipa din Buenos Aires s-a impus cu 6-1. De atunci, Alfredo Di Stefano avea să fie folosit ca vârf împins, obligându-i pe colegi să se adapteze la noul sistem de joc. El a lipsit o perioadă scurtă cât timp a făcut stagiul militar obligatoriu și a revenit în anul 1947. Atunci a contribuit semnificativ la câștigarea campionatului, fiind cel mai bun marcator cu 27 reușite.
Performanța pe plan intern le-a permis celor de la River Plate să reprezinte Argentina în Copa Aidao.
Competiția era un precursor al Cupei Libertadores ce implica disputarea unui meci între campioana Argentinei și cea din Uruguay. În acel an adversarul lui River Plate a fost Nacional Montevideo (cu jucători precum Anibal Paz și Walter Taibo). Partida din Uruguay a fost câștigată de argentinieni cu 4-3 în luna noiembrie, Di Stefano marcând unul din goluri. Returul din Argentina a fost și el câștigat cu 3-1, câștigând astfel primul trofeu internațional.
O altă competiție similară și precursoare a trofeului Libertadores s-a organizat în luna februarie din 1948. Era vorba de Campionatul Campionilor din America de Sud, desfășurat în Santiago din Chile. Acolo evoluau toate campioanele din țările sud-americane, iar River Plate a terminat pe locul doi în spatele brazilienilor de la Vasco da Gama. Alfredo Di Stefano a marcat patru goluri în șase meciuri.
Alfredo Di Stefano și greva fotbaliștilor din Argentina
Revenind la competiția internă, federația a suspendat temporar campionatul argentinian din 1948 pentru o scurtă perioadă din cauza unui protest al jucătorilor organizat de el și Pedernera pentru ca fotbaliștii să primească drepturi și statutul de profesionist. În ciuda acestui moment mai complicat, Di Stefano a adunat 13 goluri în 23 de meciuri și echipa a terminat pe locul trei. Greva a durat mai bine de opt luni până în 1949. Asta a contribuit la decizia de plecare în afara graniței, dar nu departe, chiar în Columbia. Mutarea s-a dovedit una din cele mai bun decizii din cariera sa. Ultimul său meci din Argentina avea să fie la finalul lunii iulie din 194. Atunci a jucat chiar și în poartă pe finalul meciului cu Boca Juniors, pe fondul accidentării titularului Amadeo Carrizo. A reușit atunci să nu ia gol până la finalul meciului și să câștige derbiul Argentinei.
Millonarios sau tărâmul făgăduinței pentru un argentinian cu ambiții și foame de titluri
Dezastrul aviatic din anul 1949, care a provocat tragedia clubului Torino, avea să fie catalizatorul unui meci amical caritabil între River Plate și ceea ce a rămas din generația istorică a lui Torino. Argentinianul urma să vină în Italia să joace pentru torinezi. Dar între timp Di Stefano a fost contactat de Adolfo Pedernera. Acesta se înțelese deja cu columbienii din capitala Bogota, Millonarios, la începutul lunii august. Deja unul dintre colegii săi de la River Plate, Nestor Rossi plecase în Columbia fără ca argentinienii să primească o compensație financiară.
Vârful argentinian avea să ajungă la Millonarios din mai multe motive. Deși nu au putut să plătească taxa de transfer, din simplul fapt că nu aveau banii necesari, ei dădeau totuși un salariu mult mai ofertant decât la River Plate. Totodată, în acea perioadă campionatul columbian devenise o atracție mare pentru jucătorii europeni, un El Dorado al fotbaliștilor.
Un goleador în formare
Prima ligă columbiană a căpătat statutul profesionist în anul 1948. Alfredo Di Stefano alături de Perdenera și Rossi au format nucleul echipei care reușea în vara anului 1949 să câștige primul titlu național după o finală cu Deportivo Cali. Di Stefano marcase 16 goluri în 14 meciuri. A îmbunătățit acele cifre în următorul an cu 23 de goluri în 29 de meciuri. Dar Millionarios a ratat atunci campionatul la două puncte distanță față de noii campioni, Deportes Caldas.
El s-a menținut într-o condiție fizică și sportivă foarte bună, ducând echipa spre un nou titlu în anul 1951, la o distanță de 11 puncte față de Boca Juniors de Cali. Alfredo Di Stefano a marcat atunci 32 de goluri în 34 de meciuri, ieșind și golgheterul competiției. Un an mai târziu s-a repetat scenariul, Millonarios câștigând din nou campionatul împotriva aceluiași adversar. Di Stefano a ieșit golgheter din nou, cu 19 goluri.
Alfredo Di Stefano la Real Madrid (I) – de la fructul stricat al Barcelonei la cel mai mare regret din istoria lor
Liga profesionistă de fotbal din Columbia avea să decidă în luna octombrie din 1951 să semneze Pactul de la Lima cu FIFA. Acesta obliga jucătorii străini să se întoarcă în țările lor după luna octombrie din 1954. Prin urmare și Di Stefano trebuia să revină în fotbalul argentinian. El a lăsat o „moștenire” de 267 de goluri în 292 de meciuri și rămânând în istoria primei ligi columbiene ca unul dintre protagoniști.
Primăvara anului 1952 avea să marcheze un moment important pentru viitorul său, deși nu era conștient încă de importanța lui. Clubul Real Madrid organizat un turneu amical. Spaniolii organizau acel eveniment pentru a aniversa semicentenarul clubului. Argentinienii de la River Plate au fost invitați de cei care se ocupau de eveniment. După ce au aflat mai multe despre echipa din Buenos Aires s-au răzgândit și au optat ca reprezentanta sud-americană să vină din altă țară din America de Sud. S-au reorientat deci spre columbienii de la Millonarios. Ei aveau să participe și să câștige, după ce au remizat cu suedezii de la Norrkoping și au învins pe Real Madrid cu scorul de 4-2.
Marele Santiago Bernabeu venise la stadion să-l vadă pe Adolfo Pedernera dar a fost plăcut surprins de întreaga echipă a columbienilor. Ei aveau să înceapă un turneu mondial cu Di Stefano în prim-plan, în care au învins selecționatele Ungariei și a Uguruayului, campioană mondială.
Transferat la Barca, dar și la Real!
La puțin timp după întoarcerea în Columbia a acestora, oficialii lui Barcelona au mers la Buenos Aires să se înțeleagă cu River Plate. Acesta era singurul club afiliat la FIFA care avea drepturile federative ale lui Di Stefano pentru transferul său în 1954. Los Cules au plătit o sumă de aproximativ 200.000 de dolari. Crăciunul din 1952 l-a găsit pe Alfredo Di Stefano într-o situație complicată, cu cele două mari cluburi din Spania luptându-se pentru el. Jucătorul, aflat încă sub un contract cu Millonarios, a ales să se întoarcă în Buenos Aires cu gândul de a renunța la fotbal și de a începe o afacere, el neavând statutul de fotbalist profesionist.
FIFA l-a desemnat în cele din urmă pe Armand Munoz Calero, fost președinte al federației spaniole de fotbal ca mediator al acestei situații. El a luat decizia ca Di Stefano să joace doi ani (1953-1954 și 1955-1956) la Madrid și alți doi ani (1954-1955, 1956-1957) la Barcelona!
Alfredo Di Stefano & Real Madrid (II) – impactul unei comete greu de evitat
Înțelegerea a fost aprobată apoi de federație și de cluburi. Surprinzător, decizia a provocat o oarecare neînțelegere în rândul membrilor Blaugrana. Aceștia l-au forțat pe președintele clubului să-și dea demisia în luna septembrie din 1953. Catalanii și-au vândut partea lor rivalilor de la Real Madrid și astfel Di Stefano devenea permanent jucătorul madrilenilor pe un contract valabil patru ani. Spaniolii au plătit o sumă de 5,5 milioane de pesetas, plus 1,3 milioane ca bonus pentru clubul columbian pe care o plăteau anual. Un salariu lunar de 16.000 îi revenea lui Di Stefano.
La 27 de ani, argentinianul era deja un reper important al rivalității cu Barcelona și avea să ajungă în capitala Spaniei în luna septembrie din 1953, după șapte luni fără meci oficial. El avea să debuteze oficial câteva zile mai târziu într-un meci cu Racing Santander pe teren propriu. Real a câștigat cu 4-2 iar Alfredo Di Stefano a marcat primul său gol. La finalul lunii octombrie, el avea să joace primul derbi cu Barcelona și a contribuit cu două goluri la victoria cu scorul de 5-0. Totuși, lui i-a fost greu să adapteze la stilul european, impunându-și propriul stil, de a juca în toate zonele de pe teren cu mingea la picior.
Primul campionat și peste Kubala!
Alfredo Di Stefano a avut momente memorabile în primul am precum evoluția în cele două meciuri cu Atletico Madrid. El a reușit o triplă în deplasare în luna noiembrie din 1953 într-o victorie cu 5-0 și o dublă în februarie 1953 într-o victorie pe teren propriu cu același scor. Madrilenii au câștigat campionatul după 20 de ani și argentinianul a reușit două triple în ultimele meciuri de acasă, incluzând aici una cu Valencia care i-a asigurat titlul. De asemenea, cifrele sale l-au făcut golgheter al primei ligi cu 27 de goluri în 28 de meciuri, cu trei mai multe decât Laszlo Kubala.
Următorul an, la recomandarea lui DI Stefano, avea să vină la Real Madrid un conațional, Hector Rial de la Nacional Montevideo. Echipa avea să câștige din nou campionatul în 1955. Di Stefano a adunat 25 de goluri, cu trei mai puțin decât cel mai bun golgheter. Nu a fost singurul trofeu câștigat în acel an, el reușind să câștige Cupa Latină, precursoarea Cupei Campionilor. A fost o finală cu Reims la Paris, câștigată cu 2-0.
Alfredo Di Stefano și Real Madrid (III). Cele cinci urecheate care au definit istoria fotbalului european
Mijlocul anilor 50 au marcat începutul perioadei istorice pentru Real Madrid, ei fiind primii reprezentanți ai fotbalului spaniol în prima ediție a Cupei Campionilor Europeni. Madrilenii au debutat în competiția europeană cu Servette Geneva într-o victorie din deplasare cu 2-0. Pe plan intern, el a marcat 24 de goluri, cele mai multe din prima ligă, dar insuficiente să ia din nou campionatul, care a mers la Athletic Bilbao. După ce au trecut de elvețieni, Los Blancos au continuat cu Partizan Belgrad (4-0 la Madrid și 0-3 la Belgrad). Următoarele victime au fost cei de la AC Milan cu 6-4 la general.
Finala avea să se joace la Paris cu Reims, unde evolua Raymond Kopa la fel ca un an înainte. Madrilenii au suferit în prima repriză, dar au câștigat până la final trofeul cu 4-3. La finalul anului calendaristic 1956, el avea să rateze decernarea primului Balon de Aur din istorie, la trei puncte față de Stanley Matthews de la Blackpool. În vara aceluiași an, Kopa avea să fie transferat la Real Madrid, dar nu a putut juca din cauza limitei de jucători străini din prima. Acesta a avut de așteptat până la naturalizarea lui Di Stefano ca spaniol, care a primit cetățenia în luna octombrie.
Madrilenii au început noul sezon cu Mica Cupa Mondială, o competiție precursoare a Cupei Intercontinentale, disputată la Caracas. Acolo urmau să joace cu Vasco da Gama, Roma și Porto, spaniolii câștigând la final trofeul după trei victorii. Alfredo Di Stefano a ieșit golgheter cu patru goluri.
Di Stefano ia totul!
În sezonul următor, deși madrilenii nu ieșisera campioni pe plan intern, președintele lor, Santiago Bernabeu, care era și vicepreședintele CCE, a venit cu propunerea ca ultima câștigătoare a trofeului să aibă dreptul să joace în noul sezon, pentru a-și apăra statutul de câștigătoare. Ca urmare, ei au participat în ediția 1956-1957, trecând de Rapid Viena, Nice și Manchester United. Pentru ca în finală să învingă cu scorul de 2-0 pe Fiorentina chiar la Madrid.
În același an, madrilenii au câștigat Cupa Latină după o victorie cu scorul de 1-0 în fața Benficăi în finală grație unui gol marcat de Di Stefano. Acesta s-a bucurat și de Balonul de Aur din 1957. Tot din acel sezon, el și colegii săi aveau să înceapă un șir lung de victorii consecutive pe teren propriu care s-au oprit în 1966 după 121 de meciuri! Realul a ieșit campioană în 1957 și Di Stefano a fost golgheterul ediției cu 31 de goluri.
Real Madrid (IV) – apogeul unui ciclu istoric și tranziția de la trofee la oboseala rutinei
Sezonul următor, echipa avea să se întărească cu un nou jucător sud-american, Jose Santamaria din Uruguay în defensivă. Alfredo Di Stefano a marcat 19 goluri, câștigând titlul din 1958 în fața rivalilor de la Atletico. Iar în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni ei aveau să treacă de ungurii de la Vasas și să învingă pe milanezi în finală cu scorul de 3-2, după ce au revenit pe tabela de marcaj. Argentinianul a marcat cele mai multe goluri în competiție, 10 la număr. Din păcate, nu a putut lega o triplă, pierzând finala Cupei Spaniei în fața lui Athletic Bilbao.
Pușkaș alături de Kopa și Di Stefano!
În vara anului 1958 un alt nume mare ajungea în curtea lui Real Madrid, Ferenc Pușkaș, care urma să completeze și să formeze una din cele mai tăioase linii ofensive din istorie. Din păcate, madrilenii au terminat în 1959 în spatele Barcelonei. Alfredo Di Stefano avea să iasă golgheterul Spaniei pentru a patra oară la rând și ultima dată, cu 32 de goluri.
Pe plan european, seria performanțelor bune a continuat, Realul trecând de rivala Atletico după trei meciuri în semifinale. Finala din 1959 a câștigat-o în fața lui Reims cu scorul de 2-0. Atunci Enrique Mateos, intrat în locul lui Puskas, a ratat o lovitură de pedeapsă care trebuia executată de Di Stefano. Acesta avea totuși să marcheze al doilea gol al meciului. La mijlocul acelui an, Real Madrid a găzduit un meci cu echipa lui Pele, FC Santos, cu acesta pe teren, brazilienii venind într-un turneu european. Spaniolii au învins cu scorul de 5-3, iar la finalul anului, Di Stefano avea să ia al doilea Balon de Aur.
Sezonul 1959-1960 a adus un nou transfer important, campionul mondial din 1958 cu Brazilia, Didi. Madrilenii au reușit să câștige din nou Cupa Campionilor Europeni, a cincea la rând, trecând de Barcelona în semifinale și de Eintracht Frankfurt în finală. Ultimul act a avut loc la Glasgow în fața unui public de 135.000 de spectatori. El a marcat trei goluri și Pușkaș patru goluri într-unul din cele mai frumoase meciuri din istoria competiției. Alfredo Di Stefano a strâns opt reușite în toată ediția. Pe plan intern, madrilenii au pierdut la golaveraj campionatul în fața rivalilor catalani. Apoi au pierdut și finala Cupei Spaniei în fața rivalilor de la Atletico la finalul lunii iunie din 1960.
Real Madrid (V) – un final de poveste cu multe recorduri, trofee și cu un episod nefericit
Primul an din anii 60 l-a început cu o dublă în Cupa Intercontinentală, aflată la prima ediție, remizând 0-0 cu Penarol în deplasare și apoi câștigând cu scorul de 5-1 pe teren propriu. Alfredo Di Stefano a reușit atunci un gol. Pentru prima dată în istoria Cupei Campionilor, Realul a ieșit din Cupa Campionilor chiar într-un duel cu FC Barcelona. A fost un sezon în care Real a câștigat campionatul la o distanță mare față de Atletico Madrid și a pierdut finala Cupei Spaniei tot cu Atletico cu 3-2. Zestrea ofensivă a lui a fost de 21 de goluri, la distanță de cele 28 reușite de Ferenc Pușkaș.
Surprinzător sau nu, focusul madrilenilor s-a schimbat spre zona internă. Alfredo Di Stefano a reușit prima dublă cupă-campionat din cariera sa. Pe plan european, Realul reușea să joace a șasea finală din șapte încercări, pierzând cu scorul de 3-5 în fața Benficăi lui Eusebio. Argentinianul nu a reușit să marcheze atunci, dar acumulase șapte goluri până atunci.
Toamna lui 1962 i-a găsit pe cei de la Real scoși surprinzător din Cupa Campionilor Europeni de FC Utrecht, iar la vârsta de 37 de ani, Di Stefano ieșea din nou campion în fața lui Atletico.
Di Stefano și ultimul său sezon
Ultimul sezon al său la Real Madrid și sfârșitul unei epoci avea să fie 1963-1964. Acesta a fost precedat de un turneu demonstrativ în Venezuela. Di Stefano avea să fie răpit de miliția forțelor armate revoluționare venezuelene după primul meci, chiar din hotelul Potomac din Caracas! Avea mai apoi să fie eliberat. Spaniolii au pierdut trofeul din cauza șocului pe care jucătorul încă îl simțea după incident. Pe plan intern, echipa a mai câștigat un campionat. Apoi marele Real a ajuns din nou în finala Cupei Campionilor Europeni, unde s-a împiedicat de Interul lui Helenio Herrera.
Relația dintre Di Stefano și antrenorul Miguel Munoz avea să devină una complicată. Faptul că președintele Bernabeu îl susținea pe antrenor a făcut să-și atingă apogeul în finala pierdută cu italienii, cu scor 1-3. Ultimul său meci pentru Di Stefano la Real Madrid l-a reușit pe finalul lunii mai din 1964.
Sperăm că ți-a plăcut acest profil de legendă! Nu uita că BETuri.ro publică des astfel de povești despre fotbaliști nemuritori!
